Back forward

A durut. Doare si acum. A fost bine ca m-am asteptat la ce era mai rau, pentru ca nu a fost atat de rau pe cat ma asteptam. Hmm... Vad ca si asteptarile sunt bune la ceva. Dar cred ca doar alea rele sunt bune.

Caratul bagajelor dintr-o casa in alta si tot ce a insemnat mutatul a fost in regula. Mai am de luat bicicleta si imi sta pe creier lucrul asta. Pentru ca vreau sa stiu ca am luat tot. Bine, cred ca am eu o dependenta pentru calculatorul si antrenatul acasa. Si tocmai bicicleta a ramas ultima si nu i-am mai gasit loc in masina.

Dupa ce am terminat totul, a ramas putin la mine, s-a uitat la televizor... Nu ii venea sa plece. A plecat pana la urma, dar a trebuit sa se intoarca din fata blocului pentru ca si uitase cheile la mine in geaca...

Mi-a dat mesaj mai tarziu, mi-a zis ca e goala casa fara mine si ca nu trebuia sa plec...

Cand am facut patul am simtit ceva foarte ciudat. O goliciune. Nu-mi venea sa ma bag singura sub patura.

Am dormit ghemuita si cu spatele lipit de placajul de la canapea, ca sa simt ceva lipit de spatele meu. Nu vreau sa stiu ce noapte a avut el.

Am inima deschisa si ranita acum. Ma simt vulnerabila si moale. Si fragila si speriata.

M-am intors acasa. In locul unde, asa cum zicea Diana, mi-am gasit toate inceputurile. Imi doresc mult ca intoarcerea asta sa fie un pas inainte. Un pas catre un nou inceput, catre fericire, catre mine si tot ceea ce pot fi.

Simt ca o sa fie bine. E aceeasi senzatie ca atunci cand am simtit ca anul asta o sa fie altfel.

Primul pas e sa fac din casa in care sunt un camin. Sa o fac calda si curata, asa cum a fost de fiecare data cand am locuit-o. S-o fac sa fie ca mine.

Apoi trebuie sa incep sa ma accept si sa ma iubesc pentru ceea ce sunt, pentru calitatile si slabiciunile care ma definesc.

Apoi trebuie sa ma definesc. Sa realizez unde sunt, unde vreau sa fiu si care e drumul care ma duce inapoi la mine si la fericire. Si cum sa fac sa ajung acolo.

Sunt doar trei pasi. N-ar trebui sa fie foarte greu, nu?

Like you'll never see me again

Pare ca totul s-a mai calmat un pic. De fapt, ce zic eu, ca nici n-am plecat inca... Nici n-a inceput furtuna. Probabil e calmul dinaintea ei.

Ce ciudat e ca atunci cand esti pe cale sa pierzi o persoana draga, totul devine mult mai intens si esti mult mai recunoscator pentru orice clipa petrecuta impreuna. Pentru ca stii ca oricare dintre momentele pe care le petreci pot fi pentru ultima oara.

Simt ca ii fac cel mai mare rau pe care i l-as putea face. Ma simt egoista pentru ca ii cer ca in perioada cat e singur sa incerce sa se bucure de viata si de o gramada de lucruri pe care le poate face in absenta mea. Din moment ce el nu vrea sa fie in absenta mea. Si atunci cum cum sa ii cer sa se bucure, cand el spune ca pierde o parte din el? Sper macar sa poata intelege ca dependenta asta pe care am dezvoltat-o unul pentru celalalt de-a lungul anilor nu e un lucru bun. Sper sa se redescopere pe el, sa regaseasca lucrurile care ii plac, sa-si gaseasca sau sa-si regaseasca prieteni in prezenta carora sa poata fi el insusi. O sa incerc sa il ajut sa faca asta. E culmea, acum imi doresc sa faca lucruri pe care acum ceva vreme i le reprosam...

Dar cred ca are nevoie de lucrurile astea, asa cum am si eu nevoie de ele. Doar ca, pentru el, probabil ca nu e momentul potrivit.


Acum nu mai stiu exact motivul pentru care plec. Stiu doar ca e ceva ce trebuie sa fac in momentele astea. Mi-a spus ca o sa ma ajute sa fac asta, ca o sa-i fie foarte greu fara mine si ca spera sa nu-l uit.


...

Iar nu pot sa respir. M-am inselat, nu s-a calmat nimic. E abia inceputul.

O sa am nevoie de multa putere sa pot face asta.

Crash

Mi-am amintit ieri de Crash. Mi-am amintit de blogul meu cu citatele preferate din filme, blog pe care l-am sters. Nu stiu de ce. O sa incerc sa il refac aici, atat cat o sa-mi amintesc. Si ce o sa mai descopar pe parcurs.

"It's the sense of touch. In any real city, you walk, you know? You brush past people, people bump into you. In L.A., nobody touches you. We're always behind this metal and glass. I think we miss that touch so much, that we crash into each other, just so we can feel something."

...

Nu-mi amintesc sa fi facut un lucru mai greu. Niciodata.

Mi se chirceste inima numai cand ma gandesc la cuvintele pe care le am de spus... La efectul pe care o sa-l aiba.

De nedescris. Chiar si pentru mine, care am mereu cate ceva de spus despre orice.

Am cel mai mare nod in gat pe care l-am avut vreodata. Nu pot sa respir.

Mi-e frica.

...

Cred ca a fost singura zi cand n-am vrut sa plec de la salon spre casa...

N-a fost nevoie de cuvinte. Cutia pe care o aveam cu mine a spus tot. Lacrimile si durerea care au urmat... Au fost groaznice.

N-o sa uit niciodata noaptea asta. A fost cea mai dureroasa, cea mai incarcata emotional, cu cel mai puternic impact asupra mea. Si a lui. In noaptea asta am aflat cat de mult pot sa-l ranesc omul pe care il iubesc. In noaptea asta am aflat cat de mult rau pot face cuiva. Am aflat cat de egoista pot fi. In noaptea asta am plans cat nu credeam ca pot plange vreodata.

Momentele astea in care am incercat sa ma indepartez de el ne-au deschis sufletele si ne-au facut sa fim mai apropiati decat am fost vreodata. Paradoxal, nu? Mai mult ironic.

El e de nerecunoscut. L-am distrus. I-am luat bucuria pe care o avea in privire si in suflet. Si desi m-a rugat sa nu plec si sa nu-l las singur... Nu pot. Mi se rupe inima, dar nu pot.

L-am rugat sa incerce sa se bucure de el. Sa faca lucruri care il fac sa se simta bine. Lucruri care il fac sa se apropie de el insusi, in absenta mea. Desi e greu sa faci asta cand tu esti cel lasat singur... Cand tu esti cel care nu vrea sa ramana singur. I-am cerut practic sa faca ceea ce vreau eu sa fac.

Preferam sa ma urasca dupa seara asta. I-ar fi fost mult mai usor sa-si revina. Dar a fost asa cum il stiu. Cald. Chiar si cand trebuia sa racim lucrurile, el n-a stiut sa fie decat cald. Si daca chiar nu exista pauze si totul e definitiv... Mi-e frica de ce-o sa urmeze. Pentru el.

A fost groaznic. Cele mai dureroase momente. Cele mai grele cuvinte. Cele mai incarcate emotii. Cele mai multe lacrimi. Cel mai aproape.

In noaptea asta mi-a fost frica sa adorm. In noaptea asta am realizat ca in sufletul meu o sa ramana mereu un loc rezervat lui. Doar lui.

O sa il iubesc pentru totdeauna.

Si eu niciodata nu zic "pentru totdeauna".

I suck sometimes

Am luat ceva ce era frumos, ceva ce ma facea sa zambesc, ma facea sa ma simt bine, imi dadea putere sa ma regasesc si l-am stricat.

Totul a fost frumos pana cand mintea a inceput sa puna intrebari, sa despice raspunsurile intr-o gramada de variante, totul s-a complicat cand n-am mai fost in stare sa mentin lucrurile simple.

Nu am multe lucruri pe care sa le regret. Dar asta e unul din ele.

"Surprise surprise" ma face sa plang...

Sa...

Ciudat. Din ce in ce mai ciudat.

Incerc acum sa scriu in timp ce bormasina vecinilor incearca sa-mi alunge gandurile din cap. Hmmm... Ma gandesc sa cumpar bormasina aia. Mi-ar fi de folos cand mintea mea o ia pe aratura.

E ciudat cum fac unele lucruri sa para altfel decat sunt. Cum imi creez o imagine despre ele, le proiectez in mintea mea intr-un anume fel, si totul se dovedeste apoi a fi cu totul altfel decat ma asteptam sa fie. Ma asteptam? De ce ma asteptam? Nu convenisem cu mine insami ca asteptarile fac numai rau? Nu convenisem sa iau totul asa cum vine si sa nu ma astept la nimic?

Degeaba vorbesc de conventii, pentru ca ar trebui sa-mi pun mintea pe pauza. Mi-ar trebui o tasta gen "space", pe care sa o tin apasata pana mi se goleste mintea si sa raman asa cat mai mult timp.

Sa ma bucur de ce am, de ce pot face, de ce mi se intampla, sa stiu ce vreau, sa am incredere, sa fiu eu insami indiferent de circumstante.

As putea oare? E de ajuns sa imi doresc si voi gasi o modalitate sa pot?

:)

Din moment ce mi-ai dat ideea blogului anonim, mi s-a parut frumos sa-ti dedic primele cuvinte pe care le scriu aici. Dat fiind ca tu stii de el, nu mai e practic un blog anonim, ceea ce ma face sa cred ca o sa ma cenzurez putin... Vom vedea.

Am inceput sa fiu altfel datorita tie. Mi-am amintit de un citat (logic ca mi-am amintit de un citat, doar ca de data asta nu mai incurc filmele/actorii) din Original Sin, in care ea (Angelina Jolie) il strange in brate pe el (Antonio Banderas). Ea face si partea narativa a filmului (e multitasking, cum ne place noua) si in momentul ala zice: "And there, in his arms, she became someone else. Someone more like herself".

E luni dimineata si am inceput saptamana asta dansand. Imi doresc sa pot pastra starea asta de bine pentru cat mai mult timp. Fara sa-mi fac probleme, ganduri, idei... Doar sa rad.

Ieri... am gandit mai mult decat ar fi trebuit. Mi se intampla destul de des sa-mi zburde gandurile prin cap. Dar mi se intampla destul de rar sa le dau curs sau sa le astern undeva unde sa ramana pentru mai mult timp. De cele mai multe ori, le las sa plece asa cum au venit. Sau sa ma bantuie, dupa caz.

Sunt intr-o situatie in care nu credeam vreodata ca o sa ajung. Dar "never say never" nu a fost spusa degeaba, nu? Pentru mine nu exista pana acum ideea inselatului, nu am reusit sa le inteleg niciodata pe femeile despre care am citit ca au tot felul de aventuri, ca se intorc acasa la prietenii/sotii lor si se comporta ca si cum nimic altceva nu s-ar fi intamplat. Si ii iubesc in continuare, fac dragoste cu ei la fel (sau poate mai bine, pentru ca au experimentat lucruri noi...), si sunt practic aceleasi femei, cu oarecare imbunatatiri. Eu nu pot sa fiu asa.

Nu stiu exact unde sunt, ma simt prinsa undeva "in between". Nu stiu in ce directie merg. Nu stiu ce sa fac cu minciunile pe care le urasc atat de mult. Nu pot sa ma intorc acasa si sa ma prefac. De cand m-am apropiat de tine, m-am indepartat de el. Nu mai pot sa vorbesc cu el, nu mai pot sa-l sarut, nu mai pot sa fac dragoste cu el. Mi-e teama sa ma uit in ochii lui pentru ca am senzatia ca o sa stie tot. Bine, stiu ca n-are cum, pentru ca nu intelege ce vreau sa ii spun nici cand ii explic de doua ori si cu lux de amanunte... Eh, am eu teama asta. Si in plus, nu e vorba de inteles, e vorba de simtit.

Urasc minciunile. Vantul si minciunile. Mai mult decat sa fiu mintita, urasc sa fiu cea care minte. Urasc asta mai mult decat vantul.

"Hey, I just realized something. I can leave!"

Can I? Leave what? Go where?


Mi-am mai amintit de un citat. Dar asta chiar nu stiu de unde e si cine l-a zis: "Pick a side and stay on it."

All I know is that I wanna be happy. So I guess I'll have to keep smiling then.

:)