A durut. Doare si acum. A fost bine ca m-am asteptat la ce era mai rau, pentru ca nu a fost atat de rau pe cat ma asteptam. Hmm... Vad ca si asteptarile sunt bune la ceva. Dar cred ca doar alea rele sunt bune.
Caratul bagajelor dintr-o casa in alta si tot ce a insemnat mutatul a fost in regula. Mai am de luat bicicleta si imi sta pe creier lucrul asta. Pentru ca vreau sa stiu ca am luat tot. Bine, cred ca am eu o dependenta pentru calculatorul si antrenatul acasa. Si tocmai bicicleta a ramas ultima si nu i-am mai gasit loc in masina.
Dupa ce am terminat totul, a ramas putin la mine, s-a uitat la televizor... Nu ii venea sa plece. A plecat pana la urma, dar a trebuit sa se intoarca din fata blocului pentru ca si uitase cheile la mine in geaca...
Mi-a dat mesaj mai tarziu, mi-a zis ca e goala casa fara mine si ca nu trebuia sa plec...
Cand am facut patul am simtit ceva foarte ciudat. O goliciune. Nu-mi venea sa ma bag singura sub patura.
Am dormit ghemuita si cu spatele lipit de placajul de la canapea, ca sa simt ceva lipit de spatele meu. Nu vreau sa stiu ce noapte a avut el.
Am inima deschisa si ranita acum. Ma simt vulnerabila si moale. Si fragila si speriata.
M-am intors acasa. In locul unde, asa cum zicea Diana, mi-am gasit toate inceputurile. Imi doresc mult ca intoarcerea asta sa fie un pas inainte. Un pas catre un nou inceput, catre fericire, catre mine si tot ceea ce pot fi.
Simt ca o sa fie bine. E aceeasi senzatie ca atunci cand am simtit ca anul asta o sa fie altfel.
Primul pas e sa fac din casa in care sunt un camin. Sa o fac calda si curata, asa cum a fost de fiecare data cand am locuit-o. S-o fac sa fie ca mine.
Apoi trebuie sa incep sa ma accept si sa ma iubesc pentru ceea ce sunt, pentru calitatile si slabiciunile care ma definesc.
Apoi trebuie sa ma definesc. Sa realizez unde sunt, unde vreau sa fiu si care e drumul care ma duce inapoi la mine si la fericire. Si cum sa fac sa ajung acolo.
Sunt doar trei pasi. N-ar trebui sa fie foarte greu, nu?
Caratul bagajelor dintr-o casa in alta si tot ce a insemnat mutatul a fost in regula. Mai am de luat bicicleta si imi sta pe creier lucrul asta. Pentru ca vreau sa stiu ca am luat tot. Bine, cred ca am eu o dependenta pentru calculatorul si antrenatul acasa. Si tocmai bicicleta a ramas ultima si nu i-am mai gasit loc in masina.
Dupa ce am terminat totul, a ramas putin la mine, s-a uitat la televizor... Nu ii venea sa plece. A plecat pana la urma, dar a trebuit sa se intoarca din fata blocului pentru ca si uitase cheile la mine in geaca...
Mi-a dat mesaj mai tarziu, mi-a zis ca e goala casa fara mine si ca nu trebuia sa plec...
Cand am facut patul am simtit ceva foarte ciudat. O goliciune. Nu-mi venea sa ma bag singura sub patura.
Am dormit ghemuita si cu spatele lipit de placajul de la canapea, ca sa simt ceva lipit de spatele meu. Nu vreau sa stiu ce noapte a avut el.
Am inima deschisa si ranita acum. Ma simt vulnerabila si moale. Si fragila si speriata.
M-am intors acasa. In locul unde, asa cum zicea Diana, mi-am gasit toate inceputurile. Imi doresc mult ca intoarcerea asta sa fie un pas inainte. Un pas catre un nou inceput, catre fericire, catre mine si tot ceea ce pot fi.
Simt ca o sa fie bine. E aceeasi senzatie ca atunci cand am simtit ca anul asta o sa fie altfel.
Primul pas e sa fac din casa in care sunt un camin. Sa o fac calda si curata, asa cum a fost de fiecare data cand am locuit-o. S-o fac sa fie ca mine.
Apoi trebuie sa incep sa ma accept si sa ma iubesc pentru ceea ce sunt, pentru calitatile si slabiciunile care ma definesc.
Apoi trebuie sa ma definesc. Sa realizez unde sunt, unde vreau sa fiu si care e drumul care ma duce inapoi la mine si la fericire. Si cum sa fac sa ajung acolo.
Sunt doar trei pasi. N-ar trebui sa fie foarte greu, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu