Ne-am mutat la nana de doua zile. Incerc sa ma reobisnuiesc cu el in casa, cu toate lucrurile pe care le faceam impreuna, incerc sa ma obisnuiesc sa-mi impart din nou timpul cu el. Ma simt egoista si stiu ca sunt. Pentru ca in toata perioada asta casa a fost doar a mea. Timpul il imparteam doar intre preocuparile mele. Am avut feeling-ul ca o sa se intample asta. Am avut o presimtire ca o sa ma reobisnuiesc ceva mai greu. Si chiar asa e.
Am din nou senzatia ca ma sufoca. Si in acelasi timp, nu pot fara el. Am senzatia ca lucrurile astea ne apropie. Altfel, suntem prea prinsi in lucrurile banale, in chestiuni legate de bani, de chirie... Chestiuni concrete. Dar in ceea ce priveste emotiile, starile, dorintele... Uneori tindem sa uitam de ele. Si momente ca asta ne obliga sa ne reamintim ca nu suntem roboti care doar muncesc, mananca si dorm. Ne obliga sa ne intoarcem la NOI. La adevaratii noi. La noi, asa cum ne-am indragostit unul de celalalt.
Port vina faptului ca de cele mai multe ori dau nastere unor astfel de momente tensionate. Dar cred ca tocmai de asta o fac. Ca sa ma intorc la mine. La el. La NOI.
...
Aseara l-am vazut in mall. Ma tot gandeam cum ar fi daca ne-am intalni vreodata intamplator. Si uite ca intamplarea a facut sa ne revedem. Era cu mai multa lume, nu l-am privit decat o fractiune de secunda. A fost de ajuns sa mi se inmoaie genunchii si sa simt ca iau foc. Nu aveam aer sa respir si parca inima-mi batea in stomac... Am trecut printre ei, pentru ca erau foarte multi si nu aveam pe unde sa ii ocolesc. Nu stiu daca m-a vazut. Tind sa cred ca nu. Nu m-am mai putut uita la el. A fost o fractiune de secunda foarte incarcata emotional. L-am visat in noaptea asta. Intr-un spital. Nu eram niciunul din noi bolnavi, ne-am intalnit pe hol...
Ce senzatie ciudata, sa te gandesti la viitor impreuna cu un om, sa iti faci planuri de casa si alte lucruri asemanatoare si in acelasi timp sa nu-ti poti lua gandul de la altul... Nu mi s-a mai intamplat pana acum.
...
De fapt, titlul postarii trebuia sa se dezvolte altfel. Initial, am vrut sa scriu despre faptul ca nu ma cunosc. Ca nu stiu ce vreau sa fac, nu stiu ce simt, nu stiu sa fiu fericita, nu-mi cunosc potentialul... Nu stiu cine sunt. Ma simt cat de cat centrata pe mine, dar parca in sensul rau. Parca tot ce vad sunt defectele, pe care le amplific, le inmultesc, le evidentiez... Si nu fac decat rau. Si stiu asta.
Port vina faptului ca de cele mai multe ori dau nastere unor astfel de momente tensionate. Dar cred ca tocmai de asta o fac. Ca sa ma intorc la mine. La el. La NOI.
...
Aseara l-am vazut in mall. Ma tot gandeam cum ar fi daca ne-am intalni vreodata intamplator. Si uite ca intamplarea a facut sa ne revedem. Era cu mai multa lume, nu l-am privit decat o fractiune de secunda. A fost de ajuns sa mi se inmoaie genunchii si sa simt ca iau foc. Nu aveam aer sa respir si parca inima-mi batea in stomac... Am trecut printre ei, pentru ca erau foarte multi si nu aveam pe unde sa ii ocolesc. Nu stiu daca m-a vazut. Tind sa cred ca nu. Nu m-am mai putut uita la el. A fost o fractiune de secunda foarte incarcata emotional. L-am visat in noaptea asta. Intr-un spital. Nu eram niciunul din noi bolnavi, ne-am intalnit pe hol...
Ce senzatie ciudata, sa te gandesti la viitor impreuna cu un om, sa iti faci planuri de casa si alte lucruri asemanatoare si in acelasi timp sa nu-ti poti lua gandul de la altul... Nu mi s-a mai intamplat pana acum.
...
De fapt, titlul postarii trebuia sa se dezvolte altfel. Initial, am vrut sa scriu despre faptul ca nu ma cunosc. Ca nu stiu ce vreau sa fac, nu stiu ce simt, nu stiu sa fiu fericita, nu-mi cunosc potentialul... Nu stiu cine sunt. Ma simt cat de cat centrata pe mine, dar parca in sensul rau. Parca tot ce vad sunt defectele, pe care le amplific, le inmultesc, le evidentiez... Si nu fac decat rau. Si stiu asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu