duminică, 8 ianuarie 2012

Oldies


Am gasit azi prin laptop niste texte scrise de mine acum doi ani. Uitasem de ele. Si ca sa nu le arunc, le-am pus si pe ele aici. Doar au fost gandurile mele la un moment dat, nu?


17.12.2010

Am suferit o cadere aseara. Am plans, n-am putut sa dorm... Azi dimineata la fel. Imi dau seama ca momentele astea apar in urma frustrarilor acumulate. Realizez asta. Dar acum nu pot face nimic sa le previn. Sunt legata la maini si la picioare. 

Am multe probleme de rezolvat. Iar cea care-mi vine constant in minte e ca nu mai stiu cine sunt. M-am concentrat maxim pe relatia noastra inca de la inceputul ei, m-am sufocat cu ea, m-am dat pe mine la o parte si pentru o perioada de timp, EU am fost doar NOI, NOI, NOI... Acum am constatat ca am nevoie sa fiu si in afara relatiei, dar nu mai stiu nimic in afara de noi. E exact ca atunci cand eu si Ioana ne-am racit. Simt ca nu ma bucura nimic, simt ca nu am nimic, desi, teoretic, stiu ca am o gramada de lucruri pentru care trebuie sa fiu recunoscatoare Divinitatii. Sunt ca o umbra ratacita. 

Lui nu ii pot spune nimic. Am ajuns de mult la concluzia asta. Nu intelege. Sau intelege cu totul altceva decat ceea ce vreau eu sa-i zic. Nu il invinovatesc. Se poate sa fie si o problema de comunicare din partea mea. Sau se poate sa am in continuare pretentii prea mari de la el. Altcuiva nu-i pot cere ajutor. Nu am pe nimeni atat de aproape. Deci cercul se incheie tot la mine. Tot in mine sta rezolvarea. 

Uitandu-ma din afara la mine, pare ca totul e bine. Am o relatie frumoasa, am un loc de munca, am un loc unde sa mananc si sa dorm... Nu-mi lipsesc multe lucruri materiale. Toate par sa se fi asezat asa cum trebuie. Si totusi... Parca-mi lipseste viata. Parca traiesc undeva in afara vietii mele. Vad lucrurile cum se intampla, trec pe langa ele,  nu prin ele.

Vreau sa simt din nou ca traiesc, vreau sa simt ca ma bucura un fulg de zapada, o frunza, o culoare, o melodie... Orice. 
Vreau sa nu ma mai doara. 

...

20.12.2010

Am vazut ieri Blood diamond si azi Pearl Harbor. M-au scuturat putin filmele astea. Sunt cat se poate de reale, prezinta intamplari care au avut loc intr-o perioada sau alta. Prezinta viata cu greutatile ei, prezinta moartea, durerea, lupta pentru supravietuire... 

Parca nu mai doare atat de tare, cand vad ca durerile reale sunt de fapt mult mai grave. 

Nu mi-am revenit si nu prevad vreo revenire in viitorul apropiat. Dar macar nu ma mai doare asa. 

Trebuie sa fac ceva cu mine. Devine din ce in ce mai insuportabil sa ma vad asa. Imi doresc sa nu ajung in stadiul in care sa nu ma mai recunosc, in stadiul ireversibil, de unde nu ma pot duce decat in jos... Imi doresc sa nu fie prea tarziu. 

Nu stiu exact ce sa fac, cert e ca trebuie sa incep de undeva. Cred ca am nevoie de un plan bine pus la punct, de care sa ma tin. De unde sa porneasca planul si unde sa se termine... Aici e cheia de care am nevoie. Sau poate am nevoie sa ma las purtata de instinct, sa vad unde ma duce si sa il ascult mai mult...  

Poate la anul o sa fiu mai matura si o sa incetez cu vaicareala asta inutila si o sa fac ceva care chiar conteaza.

...

M-am intrebat de multe ori daca ceea ce traiesc acum este viata mea sau trebuie sa astept sa vina ceva mai bun... Aproape de fiecare data raspunsul a fost ca asteptam. Ori ziua de maine, ori alta clipa decat cea prezenta. Si am ajuns la concluzia ca degeaba astept. Tot ce am e aici si acum. Depinde de mine sa-mi traiesc viata si sa nu trec prin ea ca si cum as trai 1000 de ani si ca si cum m-as intalni de 10 ori cu fiecare clipa. Pentru ca nu e asa si stiu foarte bine asta. Trece viata pe langa mine si uneori uit sa ma bucur de ce-mi ofera. Alteori uit ca, daca sunt nemultumita de ceva, depinde de mine sa schimb lucrurile. Alteori uit ca ar trebui sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu